Sari la conținut
AV Club Cauta Redactor Citește mai mult... ×
  • Revista audio video


    • dinica
      Articol scris de Andi
      Vă voi prezenta două playere care au făcut istorie la vremea lor. Nu se poate spune despre ele că sunt neapărat vintage, deoarece ambele sunt (aproape) din secolul acesta. Spun „aproape” pentru că Sony XA50ES e din 1998. Denon DCD-2000AE a început să fie produs la sfîrșitul lui 2005 și a avut ultima producție în 2009.
      În 1998, XA50ES era cd playerul de top al celor de la Sony. Nu a existat un XA70ES. Sony deja lucrau la primul lor SACD Player, SCD-1 și au considerat că XA50ES e suficient de bun încât să fie etalonul filozofiei lor de sunet. Lansat la IFA în septembrie 1997, XA50ES a fost o senzație în acea vreme, fiind întâmpinat cu elogii care mergeau până la „o revoluție în sunet”, iar Joachim Pfeiffer, de la revista germană Audio, considera că XA50ES reprezintă nici mai mult, nici mai puțin decât „sfârșitul epocii de gheață în audio”. O cronică foarte bună a acestor elogii poate fi găsită, printre altele, aici:  http://www.hifimuseum.de/sony-xa-50-lobeshymnen.html
      Acum, acestea pot părea niște exagerări, dar bănuiala mea e că mult din entuziasmul de atunci a fost generat de existența filtrelor digitale din XA50ES, încă ceva nou la acea vreme, iar pentru Sony primul player de acest fel.
      Practic, XA50ES acoperea aproape toate gusturile. Doreai un sunet ceva mai dark? Rămâneai la filtrul standard. Doreai un sunet mai deschis? - comutai la primul filtru. Mai multă adâncime? Aveai filtrele din gama a 3-a.
      Denon DCD-2000AE, practic un SACD/CD player, a urmat ultra-luxosului DCD-SA1, din care probabil că Denon nu a vândut prea multe exemplare, și asta din cauza prețului său enorm. Așa că s-au gândit să îl ofere într-o versiune mai accesibilă și așa a apărut 2000AE. Au înlocuit cele 2 transformatoare în rășină, a căror producție era costisitoare, tot cu 2 transformatoare, dar ceva mai convenționale. De asemenea, au eliminat placajul din crom și au înlocuit cipurile dac PCM1792 tot cu niște cipuri Burr Brown, și anume PCM/DSD1790. Apoi, au eliminat procesarea Sharc (unii spun că nu ar fi fost o mare pierdere, ci dimpotrivă...) și ieșirile balansate. Cert e că au reușit să aducă modelul 2000AE la un preț mult mai omenesc, de aproximativ 1650 de euro.
      După acest scurt istoric al playerelor, hai să le comparăm:
      Preț de listă Sony: necunoscut
      Preț de listă Denon: 1650 euro
      Ambele sunt destul de accesibile acum pe piața second hand. Probabil Denonul e ușor mai scump, fiind ceva mai rar.
      Greutate Sony: aprox. 16 kg
      Greutate Denon: aprox. 14 kg
      Design exterior: Denonul e mai arătos, are mai multă clasă în aspect decât Sony, emanând o notă aparte de lux.
      Din experiență, factorul WAF e foarte ridicat.
      Calitate construcție:
      Oricât de frumos și de bine construit ar fi Denonul, aici Sony-ul e de nedepășit. Calitatea construcției lui XA50ES e fenomenală, mai ales prin finisaj. Când îi atingi muchiile te simți ca maimuța din Odiseea Spațială când atinge artefactul extraterestru. Iar sertarul Sony-ului e o adevărată încântare tactilă și olfactivă. Revistele germane de profil din 1998, pline de elogii la adresa lui XA50ES, îndemnau constructorii de mașini de lux să arunce o privire spre acesta. Nu fără motiv, zic eu.
      Însă menționez că și sertarul Denonului este foarte calitativ, silențios, glisează foarte fin și chiar înainte de închidere frânează ușor și se închide cu un „clac” foarte fin, ca al unei portiere de lux.
      Telecomenzi: telecomanda Sony-ului nu cadrează deloc cu playerul, fiind banală și urâtă, dintr-un plastic ieftin.
      Telecomanda Denonului, pe de altă parte, e una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, fiind din aluminiu, cu butoane metalice și foarte fin lucrată.
      Tehnologie:
      Ambele playere folosesc transporturi proprietare și nu niște OEM-uri de supermarket personalizate, cum vezi în ziua de azi chiar și la playere high end.
      Conform paginii de prezentare a modelului DCD-2000AE  -  http://www.komteh.hr/download/DCD_2000AEE2_PROMO.pdf . Denon folosesc transportul lor S.V.H. (Suppress Vibration Hybrid), destul de masiv. 
      Sony folosește legendarul Fixed Pickup Mechanism, pe care, de exemplu, celebrul lampizator Lukasz Fikus (care acum este un nume în high end) îl folosește ca referință. De asemenea, versiunea XA5ES cu FPM se află în topul lui de playere care trebuie ascultate fără modificări http://www.lampizator.eu/lampizator/goodplayers.html .
      Din nou, ambele playere folosesc cipuri dac de concepție proprie.
      Da, PCM1790 din Denon a fost fabricat de Burr-Brown, dar el a fost conceput de Denon și folosit pentru anumite playere de top din gamele lor  -  https://content.abt.com/documents/5373/DVD1710_comparison.pdf . 
      Denonul folosește tehnologia proprietară de procesare Advanced AL24 Processing, care a fost creată special pentru SA1 și apoi transferată și în 2000AE.
      Iar în etajul de ieșire folosește, conform fișei tehnice de mai sus, se află un filtru FIR analogic pur. 
      Sony-ul are un etaj de ieșire mai clasic, toate componentele fiind însă audiophile-grade, inclusiv partea ce contine amplificatorii operationali, toți fiind de la Burr-Brown și Analog Devices.
      Sunet:
      Există o prejudecată, cum că playerele Sony ar suna metalic, bright etc. Probabil unele așa sună, dar nu este cazul lui XA50ES, care are un sunet foarte cald, ușor dark. În special apreciez redarea superbă a înaltelor, suave și bine conturate și delimitate în spațiu. Ca la orice player de top Sony, joasele sunt extrem de masive și datorită lor sunetul pare maiestuous, mare. Cred că un rol aici îl joacă și alimentarea de mare clasă, foarte bine lucrată.
      Sunetul lasă de multe ori senzația de „bandă”, analogic, l-ai putea asculta non-stop.
      Playerul are nu mai puțin de nouă filtre digitale, iar comutarea între acestea poate modifica destul de mult consistența și adâncimea sunetului. Dacă, de exemplu, unii apreciază scena mai adâncă (scena standard fără filtru activat este destul de „în față”), se pot folosi filtrele din gama 3, sunetul devenind adânc și parcă „încetinind”, fiind mult mai frumos suspendat în spațiul dintre boxe, desfășurându-se mai „aievea”.
      Tensiunea de ieșire a Sony-ului este mai ridicată ca de obicei, unii au măsurat-o pe la 2,6 V dar eu cred că e chiar mai mare în cazul exemplarului meu. Acest lucru l-ar avantaja în mod sigur în așa-zisele teste „blind”.
      O mențiune: inițial luasem Sony-ul pt a-l folosi ca transport CD pentru DAC-ul meu M2tech, însă am descoperit că Sony-ul sună net superior cu dac-urile lui (cu ocazia asta am realizat și ce înseamnă o secțiune de alimentare serioasă, ceea ce lipsește total în multe DAC-uri entry-middle level din prezent, de aici și lipsa de consistență a sunetului, chiar dacă cipurile sunt teoretic mai avansate) așa că M2tech-ul a cam fost tras pe linie moartă.
      Denonul la început mi s-a părut cam rece așa că l-am lăsat la încălzire o noapte întreagă. Însă nu s-a prea schimbat nimic. Deși soundul era extrem de consistent și corpolent, exista totuși o anumită tonalitate rece, mai ales dacă treceai la el de la Sony. Tonalitatea rece, pentru mine, poate fi cam turn-off.
      Apoi mi-am adus aminte să activez Pure Direct și „magia” s-a produs. Soundul a devenit holografic, cald, iar în cazul anumitor cd-uri chiar cumva „pufos”. Scena Denonului e mai adâncă, iar cea a Sony-ului mai largă. Pe de altă parte, Denonul are un sunet clar mai modern decât Sony, e mai precis, mai revelator, mai audiofil, ca să zic așa. Însă asta nu înseamnă că îl prefer neapărat sunetului produs de Sony, cu suavitatea lui maiestuoasă.
      Pe care dintre ele îl prefer e mai degrabă o chestiune de stare de spirit de moment, sau de CD-ul ascultat.
      Dacă ar fi să trag o concluzie scurtă, aceea ar fi că Denon DCD-2000AE e playerul „cerebral”, iar Sony XA50ES e playerul „romantic”. Probabil, în timp, te poți atașa mai mult de Sony, continuând însă să admiri Denonul.
       
       

    • Stiu. Asta nu e nume de formatie, astea nu-s cuvinte reale, nu s-au inventat muschii pentru asta si nimeni nu vorbeste asa. In realitate, nu este deloc un nume imposibil de pronuntat dupa 2-3 minute de efort sustinut, cu echipament adecvat si sub indrumarea unui profesionist. 
      Einstürzende Neubauten, in traducere aproximativa, inseamna Blocuri Prabusinde. Se refera la toate cladirile noi construite in Germania dupa cel de-al doilea razboi mondial, similare blocurilor noastre comuniste, pe care nemtii de la Neubauten le viseaza rase de pe fata pamantului. Intr-un plan ceva mai inalt insa, se refera la necesitatea demolarii structurilor filosofice si muzicale vechi pentru a da o sansa celor noi, mai sanatoase, sa creasca din ruine precum pasarea Phoenix din propria cenusa. 
      Sa zicem ca am rezolvat-o cu numele si sa trecem la muzica. 
      Cariera celor de la Einstürzende Neubauten nu ar avea cum sa incapa in rafturi intregi de carti, reviste si teze de licenta, drept pentru care nici nu-mi propun sa epuizez subiectul intr-un simplu articol (am incercat, mi-am luxat creierul.) Voi sari cu nonsalanta peste nenumarate puncte importante cum ar fi colaborari muzicale, literare sau teatrale, filosofia extrem de complexa din spatele aproape fiecarei melodii (vorbim de o formatie de un elitism superb si perfect justificat), sau cei 20 de ani petrecuti de Blixa Bargeld, carismaticul, dar indescifrabilul lider al formatiei, pe post de chitarist experimental alaturi de Nick Cave in Birthday Party si Bad Seeds. Tot ce pot face este sa pun cateva puncte pe cateva i-uri si sa sper ca acele puncte vor fi indeajuns de pestrite cat sa starneasca curiozitatea in legatura cu o formatie extrem de influenta si inovativa, care a actionat atat ca un baros cat si ca un balsam asupra ultimilor aproape 40 de ani de muzica. Dar, din nou, impactul lor asupra muzicii nu incape intr-un articol, asa ca ma voi rezuma la impactul avut de Einstürzende Neubauten asupra mea, in speranta ca etc.
      Personal, am primit aceasta formatie cu plexul deschis undeva pe la jumatatea anilor '90, pe vremea cand probabil credeam ca REM sunt culmea creativitatii si Jane's Addiction sunt de-a dreptul ezoterici. Aceasta trista stare de fapt s-a schimbat radical in momentul in care, intr-o noapte pe la ora 2, mi-au picat ochii pe doua videoclipuri care mi-au dat de inteles ca n-am inteles nimic din muzica: Blume (Flower) si Die Interimsliebenden (The Interim Lovers), semnate Neubauten.
      Blume pare o melodie trasa cu urechea prin peretele dintre doua realitati paralele si incompatibile. E ca un film de Lynch, minus angoasa existentiala, dar in continuare hipnotic ca autopsia unui extraterestru. De fiecare data cand o ascult, piesa asta ma duce cu gandul ba la betoane inflorind spontan, ba la valsuri in slow-motion prin coroanele copacilor sub lumina lunii, ba la catedrale scufundate. Absolut toate elementele componente, muzicale sau vizuale, par sa conspire atat de armonios si firesc la crearea acestei splendide si inexplicabile vietati. De la vocea infantil-erotica, dar doldora de pericole, a Anitei Lane (co-autoare si lead-vocals pe acest cantec), pana la prezenta in videoclip a extravagantului instrument muzical numit Intonarumori, inventat pe la inceputul secolului XX, care arata ca o serie de detonatoare echipate cu ceva gen palnii de gramofon. De la soaptele soporifice din spatele versurilor, fredonate de Blixa si efectiv pirogravate in textura melodiei, pana la referintele botanice, in latina, ce prefateaza fiecare strofa. De la atmosfera generala a melodiei - ademenitoare, vulnerabila si oculta, un cantec de leagan ce induce somnul vesnic - pana la minusculul detaliu cu care am ajuns sa ma obisnuiesc si sa-l consider parte integrala din melodie: Blixa inghitindu-si saliva inainte de primul vers. Melodia asta nu poate suna altfel, pur si simplu.
      Atmosfera descrisa mai sus este datorata si faptului ca Einstürzende Neubauten rareori folosesc instrumente conventionale, preferand in schimb "instrumente" precum arcuri si folii metalice, frunze, curent electric, pietre, motoare de masina, sticla, aer, foc, apa, nisip, petrol, bormasini, ciocane sau carucioare de supermarket - acest trademark fiind si motivul pentru care primele albume Neubauten pot avea asupra ascultatorului neavizat efectul cutremurului din '77 asupra papadiilor, cu piese ca "Negativ Nein", "Der Tod ist ein Dandy" sau "Tanz Debil", niste colaje dadaiste care par compuse special pentru forceps, menghina si dureri dentare. Dupa cum spuneam, o demolare era necesara, iar o demolare nu va suna niciodata a Enya. Sau, ca sa-l citez direct pe FM Einheit (membru fondator - percutie), "Trebuie sa urli foarte mult si foarte tare ca oamenii sa aprecieze linistea de dupa." Vechiul - sau clasicul, sau previzibilul, sau confortabilul - trebuia anihilat de la bun inceput, pentru ca nicio inovatie nu s-a coagulat vreodata intr-un creier relaxat. 
      Absenta aproape totala a instrumentelor conventionale s-a impus de la sine in momentul in care lipsa banilor de mancare si chirie a dus la vanzarea instrumentelor, un moment de criza ce ar fi surpat instantaneu multe alte formatii, dar care pentru Neubauten s-a dovedit a fi parghia de care aveau nevoie pentru a rasturna Muzica.
      Moment in care trebuie sa zic doua cuvinte si despre Die Interimsliebenden. Ca sa intelegeti impactul acestei melodii asupra pârșului de preerie - eu - imaginati-va doar atat: mi-a luat aproximativ 15 ani sa trec peste socul "cultural" inital si sa realizez cu stupoare ca piesa asta este efectiv dansabila. Asta si pentru ca, in urma auditiei primelor albume Neubauten - zgomot, haos zbierete primordiale - mintea mea refuza asocierea acestui gen de sunet cu orice idee de dat din fund... pana cand m-am trezit ca dau eu. 
      In treacat fie spus, melodia asta contine si unul dintre cele mai frumoase versuri din viata, "In ihrem gemeinsamen Mund Lebt ein Kolibri" (In their communal mouth lives a hummingbird). Muzee intregi as umple doar cu imaginea asta. 
      As vrea sa zic ca melodia asta este funk, dar daca este, este un funk iesit dintr-un fel de George Clinton la fel de talentat ca originalul, dar angajat la Uzina de Vagoane Aiud, cel mai probabil pe cocaina, si descurcandu-se cu ce are la dispozitie. Din nou, in afara de vagul iz de bas insinuat in spatele melodiei de Alexander Hacke si cateva accente de chitara presarate de Mark Chung, niciun instrument recognoscibil aici. Avem arcuri industriale lovite cu tevi metalice - care functioneaza ca bas si toba simultan, un sunet atat de compact si potent - avem lanturi metalice (fus-cinel), si avem o suma de tot felul de alte obiecte unul mai neidentificabil decat altul. Spre final, un solo care, daca e sa ne luam dupa videoclip, pare a fi de obiecte metalice scapate aleatoriu atat pe jos, cat si... pe note. Dar nu ne luam dupa videoclip, este percutie pura, marca N.U. Unruh, mini-geniul formatiei, inventator neobosit de instrumente dubioase. 
      (Scurta anecdota despre Unruh. Am avut placerea si norocul sa vorbesc cu el dupa un concert. Statea sprijinit de un zid, inconjurat de zeci de fani prea ocupati cu restul membrilor formatiei sa-l observe, si se juca cu un pumn plin de capace de bere. L-am intrebat care e treaba cu capacele. Mi-a zis ca e un viitor nou instrument muzical: bagi un cui in fiecare capac, legi cuiele cu cate o sfoara, apoi legi toate sforile de un bat - dupa care te joci cu instrumentul fix cum iti vine. Am ezitat un pic, dar intr-un final l-am pus la curent cu existenta Calusarilor romanesti si cu inutilitatea inventarii unui instrument deja existent. Ulterior am aflat ca batul Calusarilor este doar atat: un bat.
      Povestioara asta joaca doua roluri aici. In primul rand ma face pe mine sa ma simt ca un zeu. Dar in al doilea rand, poate mai important, spune ceva despre Unruh: omul este absolut obsedat de sunet si de muzica. Si n-am destule inimi sa-l iubesc pentru asta.)
      Dupa aceste doua melodii, si dupa intregul album Tabula Rasa (1993), perspectiva mea asupra muzicii s-a schimbat radical si definitiv. Dupa ce auzi cantecul din interiorul unei pietre e greu sa te intorci la strofa-refren-strofa-refren. Cand stai si asculti ani de zile intregi buncare si arcuri de triumf sculptate in zgomot, intregi continente si constelatii nascute din sunete total organice, realizezi ca muzica este peste tot in jurul nostru, mereu. "Das Lied schläft in der Maschine" (The song sleeps in the machine) spune un alt vers de-al lor. Trebuie doar sa stii cum sa-l trezesti si sa-l asculti.
      Ceea ce a pornit initial dintr-o "ignoranta sanatoasa", cum s-a exprimat Blixa Bargeld intr-un interviu, s-a transformat treptat in sunetul imploziei si prabusirii unui intreg edificiu de prejudecati generale si asteptari false legate de muzica si natura ei, devenind ulterior o noua definitie a muzicii in sine. Aparent, acest nume lung si impronuntabil nu este doar un nedrept test de dictie, ci mai curand o profetie implinita si o promisiune: cladirile se prabusesc si cladirile se inalta din nou. Deasupra lor ramane intacta Muzica. 
      NOTA: Articolul se refera la variantele originale ale celor doua melodii. 
      Blume - varianta in engleza
      Die Interimsliebenden - varianta de 7:40 min, in germana.
      https://neubauten.org/en/media/video/blume-english
      https://neubauten.org/en/media/video/die-interimsliebenden
      Articol scris de: Adrian Isaia
       
       
       
       
       



    • In data de 30 martie echipa AVClub a fost invitata la prezentarea oficiala a boxelor Sabrina by Wilson Audio. O asemenea invitatie nu se refuza din mai multe motive. Firma americana Wilson Audio este una din legendele hi-fi-ului mondial, cu o istorie de peste 40 ani si o multime de premii castigate. Boxele produse de americani sunt considerate a fi adevarate iconuri ale industriei audio. Daca langa boxele Sabrina adaugam si sistemul format din Audio Research Reference CD 9 - compact disc player/DAC, Audio R esearch REF 6 - stereo preamplifier, Audio Research Reference 250 SE - monoblock power amplifier si cablurile Transparent Audio, intelegem dimensiunea acestui sistem. Orice pasionat de audio din lumea aceasta isi doreste sa asculte un asemenea sistem cel putin o data in viata.
      In ziua evenimentului am baut o cafea in viteza, am apucat aparatul de fotografiat intr-o mana si am zburat cu masina cu tot catre showroom-ul HiFi Expert aflat in Bld. Carol I, nr. 12. Acolo am fost primit de proprietarul afacerii si de o parte din echipa. Vizita a inceput cu o scurta prezentare a caracteristicilor sistemului, plus obisnuitele discutii legate despre aranjarea sistemului in camera, potrivirea electronicelor cu boxa si necesitatea unor cabluri care sa evidentieze calitatile intregului sistem.
      Inainte de a incepe sa va povestesc despre ce am auzit, voi face o scurta prezentare a boxei.
       
      Sabrina by Wilson Audio
      carcasa boxei este construita dintr-un material compozit dezvoltat intern de inginerii Wilson Audio sasiul boxei este special conceput pentru auditii in camere obisnuite, din acest motiv difuzorul de medii este asezat inclinat difuzoarele sunt aliniate in asa fel incat sunetul fiecaruia sa ajunga in acelasi timp la urechea ascultatorului; aceasta abordare imbunatateste dinamica, transparenta si detaliile armonice tweeter-ul Convergent Synergy, fabricat din matase, este special conceput pentru boxele Wilson cu scopul de a oferi un echilibru ideal intre frecventele superioare si frecventele medii difuzorul de medii are o dimensiune de 14.61 cm si este fabricat din Paper Pulp; difuzorul de bas masoara 20.32 cm si este fabricat din Paper Cone  
      Specificatii tehnice
      raspuns in frecventa: 31 Hz – 21 kHz: =/- 3dB, RAR impedanta Nominala: 4 ohm / 2.53 ohm minim @ 139 Hz sensibilitate: 87 dB @ 1W @ 1m @ 1kHz inaltime cu spike: 99.80 cm latime: 30.48 cm adancime: 38.55 cm greutate: 42.64 kg (fiecare boxa)  
      Dupa cum puteti observa, parametrii electrici ai acestei boxe sunt destul de naravasi. Sabrina coboara in impedanta foarte mult, iar asta inseamna ca aceste boxe au nevoie de un amplificator puternic pentru a oferi un sunet pe masura calitatilor constructive. Asa cum este normal, echipa HiFi Expert a construit sistemul din spatele boxelor cu mare grija. Doua mono-amplificatoare Audio Research cu o putere de 250 wati pe canal sustineau cele doua bestii cu nume de fata frumoasa.

      Auditie
      Camera a fost umpluta de un sunet atat de complet, natural si dezarmant, încat dupa 1 minut de ascultare, parca nu iti vine a crede ca sunetul vine catre ureche din doua boxe. Prin Sabrina, echilibrul instrumentelor si al vocilor este intim, dar nu fortat. O paleta de tonuri fidele au inceput sa coloreze camera de auditie, fara ca acest fapt sa insemne un sunet colorat. Imaginea stereo a fost atat de precisa incat muzicienii pareau ca se afla in camera de auditie. Eu sunt unul din oamenii care apreciaza acest tip de prezentare. Pentru mine un sistem care nu reuseste sa ofere o imagine stereo holografica reala, nu este un sistem valid. Nu a fost cazul sistemului prezentat de echipa HiFi Expert. Ca ascultator am avut senzatia ca indiferent de muzica ascultata, sistemul respira sunet in cea mai pura reprezentare a sa. Instrumentele se asezau cuminte in spatiul din spatele boxelor, bine definite, fara sa se amestece. O inregistrare de muzica culta, cu multe instrumente, se transforma intr-o reprezentatie dedicata in exclusivitate ascultatorului. Cei care ati fost la Ateneul Roman, probabil ati remarcat ca dincolo de naturaletea sunetului, pozitia scaunului afecteaza perceptia muzicala de ansamblu. In ziua cand am ascultat sistemul cu boxe Sabrina, am inteles de ce unii audiofili sustin ca sunetul de acasa poate sa castige in fata unui eveniment real. Din pozitia in care ma aflam sunetul se revarsa complet catre mine, iar constructia muzicala se aseza asemeni unor bucati de puzzle in fata mea, fara sa existe posibilitatea ca exteriorul sa imi modifice perceptia muzicala de ansamblu. Pentru ca sunt un consumator de muzica rock, am cerut sa ascult si inregistrari din aceasta zona. Imaginea de ansamblu a ramas neschimbata, doar a aparut un alt fel de energie. Cu aceasta ocazie am constatat ca boxele se comporta ca niste monitoare de studio, cand informatia muzicala cere sa fie evidentiata, ca in cazul inregistrarilor de rock, boxa se transforma intr-un monitor de studio. Imperfectiunile de pe acest tip de inregistrare au inceput sa iasa la suprafata.

      Concluzie
      Sabrina este o boxa pasionala si naravasa, o adevarata reprezentanta a universului audio high-end. Construita cu atentie, dimensionata cu grija pentru a incapea in camere mici, cu un design plin de personalitate, reuseste sa ofere un sunet de top pentru cei aflati in cautarea perfectiunii. Mare atentie la partea de amplificare. Aceste boxe au nevoie de curent serios pentru a oferi un sunet mare. Personal as recomanda amplificari americane sau alte amplificatoare de minim 150 wati reali. Singura slabiciune a acestor boxe este pretul. Putini dintre noi isi permit sa plateasca o suma formata din 5 cifre pentru o pereche de boxe.
       




    • The Dark Side of the Moon, albumul concept al legendarei trupe britanice Pink Floyd a implinit pe 1 martie 45 de ani. Explorand teme coflictuale precum trecerea timpului, lacomia sau deteriorarea sanatatii mintale (aluzie evidenta la starea de sanatate a membrului fondator Syd Barrett), albumul este considerat de critici si fani unul dintre cele mai bune albume rock ale tuturor timpurilor (albumul a stat in topul Billboard pentru nu mai putin de 741 de saptamani!).
      Inregistrat in celebrul studiou Abbey Road in doua sesiuni (1972 si 1973), albumul a fost cizelat cativa ani in concerte si mai apoi a fost editat pe disc, reusind sa sparga toate tiparele rockului conceptual. Beneficiind de cateva tehnici inovatoare la acea vreme (inregistrari multitrack, loop-uri, sintetizatoare analoge etc) si de geniul in materie de butoane si productie al celebrului inginer/muzician Alan Parsons, The Dark Side of the Moon a devenit metafora perena a muzicii facute nu sa-ti dea solutii, ci sa te lase cu intrebari.
      Alt punct forte ale albumului (in afara de muzica in sine si de geniul trupei) este coperta conceputa de prietenul din copilarie al lui David Gilmour, artistul Storm Thorgerson, fondator al grupului de graficieni Hipgnosis, celebru pentru coperte faimoase create pentru artisti precum Genesis, Yes, Led Zeppelin, Peter Gabriel, Black Sabbath, Dream Theater, Anthrax, The Alan Parsons Project, Muse, The Mars Volta etc. O alta amprenta distincta a albumului este vocea uluitoare a cantaretei Clare Torry (pe The Great Gig in the Sky), adusa la inregistrari de la sugestia aceluiasi Alan Parsons.
      Estimarile spun ca The Dark Side of the Moon s-a vandut in peste 45 de milioane de unitati pana acum, astfel ca albumul este, de departe, cel mai de succes al grupului, din punct de vedere financiar. Lansat pe 1 martie, in urma cu 45 de ani, albumul este considerat de multi drept cel mai bun din istoria muzicii de orice fel scrise vreodata.
       

    • Auralic Vega I

      De dinica, în Audio Hi-Fi.

      Acum 4 ani de zile un articol citit in revista Stereophile a reusit sa imi starneasca curiozitatea intr-un mod neasteptat. Articolul avea ca subiect un DAC manufacturat de un producator cu sediul in Beijing. Numele producatorului este Auralic Ltd., iar produsul despre care ma pregatesc sa va povestesc este Auralic Vega. Motivul acestei curiozitati a fost comparatia directa cu un DAC dCS Vivaldi. Concluzia redactorul Stereophile este urmatoarea:
      ”Sunt tentat sa cred ca la 3499 dolari, Auralic Vega este o afacere. Pentru putin peste 5% din pretul dCS Vivaldi, un DAC format din trei piese, Vega se remarca printr-un sunet apropiat de calitatile acestuia.”
      https://www.stereophile.com/content/aur ... sor-page-2
      Dupa acest comentariu au urmat masuratorile efectuate in laboratorul Stereophile. Concluzia acestora a fost cat se poate de transanta si il citez pe John Atkinson: Auralic's Vega D/A processor offers measured performance that is beyond reproach.
      4 ani mai tarziu, cu sprijinul echipei http://www.avmall.ro/, dorinta mea de a testa acest convertor a devenit realitate.

      Prezentare generala
      Vega arata elegant, partea electronica este adapostita de o carcasa de aluminiu, panoul frontal este dominat de un ecran OLED, iar in partea dreapta avem un buton rotund si un led rosu. In partea din spate avem doua iesiri analogice, balansata si normala, respectiv RCA si XLR, si 5 intrari digitale: AES/EBU, doua coaxiale SPDIF, una optica si o intrare USB. Intrarile AES/EBU si SPDIF gestioneaza date digitale de intrare aflate intre 16 si 24 biti, cu rate de esantionare de pana la 192 kHz; portul USB functioneaza cu rate de esantionare de pana la 352,8 si 384 kHz si accepta DSD 64 si 128 utilizand protocolul DoP. Pentru MAC OS nu aveti nevoie sa instalati un driver pentru ca Vega sa functioneze corect.

      Tehnologie
      In interior circuitele digitale si audio sunt printate pe o placa mare, care ocupa intreaga adancime a sasiului. Partea de alimentare este formata dintr-un transformator toroidal si o partea de intrarea a curentului alternativ, ecranata complet si dotata cu filtre. In interior mai gasim un cip receptor USB XMOS destinat fluxului de date via USB, un procesor audio Auralic Sanctuary produs de Archwave. Acesta este necesar pentru upsamplig-ul datelor la aproximativ 1.5 MHz si o adancime de 32 biti. De asemenea Vega foloseste un master clock, numit Femto Master Clock, acesta foloseste un oscilator de cristal folosit in industria aero-spatiala, cu o sursa liniara de alimentare. Jitter-ul specificat al acestui Femto Master Clock este de 82 femtosecunde, cu un zgomot rezidual de faza de -168 dBc. Dupa ce fluxul de date a fost procesat de cipul Sanctuary, datele sunt trimise catre un chip DAC ESS Sabre 9018. Acesta este un chip DAC delta – sigma, cu 8 sectiuni DAC individuale. Fiecare canal audio foloseste 4 sectiuni DAC pentru procesarea, aceasta abordare permite un nivel al zgomotului foarte mic la iesire.

      Sistem de test
      Pentru a testa acest DAC am folosit un sistem compus din urmatoarele componente: NUC + Daphile, Yamaha CDS 3000 (cd/sacd/DAC), amplificator integrat Pass Labs Int 30, boxe Focal Electra 1038 BE, cabluri Chord si Tellurium.

      Muzica test
      Roger Waters – Amused to Death / fisier 24 [email protected] kHz
      Richard Wagner – Die Walkure / cd (ascultat via Vega folosind Yamaha CDS 3000 ca transport)
      Miles Davis – A Kind of Blue / 24 [email protected] kHz

      Calitatea sunetului: Yamaha CDS 3000 vs Auralic Vega
      CDS 3000 - Roger Waters
      Pe acest album este folosita o tehnica speciala de inregistrare numita QSound (aceasta tehnologie ofera posibilitatea unei auditii 3D folosind un sistem stereo compus din doua boxe). Cand ascult acest album, muzica si efectele sonice se intrepatrund intr-un melanj perfect. Vocile sunt bine separate si se aud distinct in fata ascultatorului. Pozitionare 3D a vocilor este bine delimitata in spatiul scenei. Vocea lui Roger Waters este pozitionata central, iar vocile cantaretelor ce sustin partile armonice si anumite pasaje muzicale se simt undeva in spate pozitionate stanga sau dreapta in functie de cerintele partiturii. Pasajele dinamice sunt foarte bine prezentate, tranzientii nu prezinta sincope, toba si chitara completeaza scena sonora cu o energie extraordinara, oferind o imagine completa pe intreg spectrul audio.
      Vega - Roger Waters
      Scena capata ceva mai multa adancime. Imaginea 3D pare ca se imbunatateste usor. Vocile isi pastreaza pozitionarea si separatia in planul scenei si devin oarecum mai implicate muzical. Dinamica ramane in aceeasi parametri ai prezentarii, cu tranzienti mai bine conturati ce ofera o aerisire a notelor, iar asta aduce un sunet cu un plus pe detalii. Toba si chitara sunt in continuare energice si completeaza scena asemeni unui puzzle perfect.
      CDS 3000 - Die Walkure
      Orchestra se materializeaza in camera de auditie dincolo de barierele peretilor. Vocea sopranei Birgit Nilsson are o putere coplesitoare, sunt momente in care cantecul ei curge asemeni unui rau lenes si cristalin, urmate de pasaje in care totul se transforma intr-un fluviu urias si involburat. Jon Vickers cu a lui voce de tenor, puternica si intunecata, transforma ascultatorul intr-un martor al unui spectacol cantat la Metropolitan Opera. Miscarea artistilor pe scena se simte precis, iar vocile interpretilor au o vigoare extraordinara in pasajele muzicale fortissimo. Atmosfera este atat de bine reprodusa incat spectatorul devine o parte integrata a spectacolului muzical.
      Vega - Die Walkure
      Sunetul capata o tonalitate densa, timbrul instrumentelor dar si al vocilor este mai bine definit. Vocea sopranei Birgit Nilsson se imbogateste cu texturi noi, usor pastelate, fara a pierde forta necesara interpretarii unui rol wagnerian. Rolul interpretat de Jon Vickers devine si mai prezent, vocea lui coboara tonal catre abis si pare chiar mai intunecata. Orchestra ramane in continuare bine structurata si ofera un sunet realist.
      CDS 3000 - A Kind of Blue
      Trompeta lui Miles Davis toarce suav asemeni unei pisici ce se alinta in bratele stapanului. Notele inalte ating delicat urechea. Asperitatile trompetei sunt perfect balansate de pian si de cele doua saxofoane folosite, alto saxofon si tenor saxofon. Contrabasul se simte precis, duios, cu tendinte melancolice. Imaginea muzicala de ansamblu este perfect zugravita, fara urme de falsitate sau de sunet digital. Ascultatorul este purtat intr-un club de jazz din anii ’60 unde un cativa artisti atinsi de geniu canta, fumeaza, beau alcool, pentru un public cunoscator.
      Vega - A Kind of Blue
      Cu Vega experienta muzicala ramane in aceeasi nota, cu mentiunea ca peste imaginea generala o mana invizibila a picurat mici detalii tonale. As compara aceasta noua prezentare a sunetului cu o tocanita gourmet dupa momentul in care bucatarul amesteca condimentele secrete in oala. Un amanunt discret care transforma tocanita noastra bine gatita intr-o opera de arta gourmet.
      Concluzie
      Auralic Vega a fost ceea ce am asteptat in acesti ani. Performanta de top la un pret rezonabil.



    • Blind Test - Experiment

      De dinica, în Audio Hi-Fi.

      Introducere
      Au fost si vor mai exista discutii legate de testarea senzoriala a unor parametri audio fara ca subiectul sa aiba cunostinta de schimbarile din sistem. Universul pasionatilor audio este divizat intre credinciosi, cei care sustin ca un om antrenat poate sa treaca un asemenea test, si necredinciosi, cei care sustin ca limitarile fiziologice nu permit o evaluare corecta a schimbarilor. Acum multi ani m-am gandit la organizarea unui asemenea test, dar si la modul in care acesta ar trebui sa fie organizat. Pentru ca in tineretea mea am trecut printr-o facultate de psihologie, am decis sa pornesc acest experiment folosind cunostintele dobandite acolo. Aici am invatat ca psihicul uman este foarte sensibil si ca o schimbare emotionala de ordin infinitezimal poate modifica perceptia unui om instantaneu. A devenit foarte clar pentru mine ca acest test trebuie privit in primul rand ca un experiment psihologic si mai apoi ca un experiment psiho-acustic. Mecanismul de desfasurare al unui blind test este in esenta o aglomerare de emotii puternice. Teama de esec, teama de ridicol, plus diferite alte temeri insotesc subiectul implicat intr-un test de acest gen. In concluzie, organizatorul unui asemenea test trebuie sa elimine stresul subiectului si sa indeparteze orice banuiala ce ar putea sugera existenta unui truc. Pornind de la aceste elemente am decis sa organizez un blind test audio.
      Pregatire test
      Avem nevoie de o idee de lucru, apoi de acordul real al subiectilor pentru participarea la experiment. Acest acord presupunea urmatoarele etape:
      - castigarea increderii subiectilor
      - informarea subiectilor cu detaliile tehnice necesare (componente folosite)
      - explicarea regulilor de desfasurare
      - optimizarea conditiilor, amintesc aici: acustica camerei, sistem audio neutru, confortul pozitiei de ascultare, explicarea fiecarui detaliu, crearea unui mediu emotional sigur
      Desfasurare Test
      Premiza de lucru a fost identificarea unor surse digitale, fara ca subiectii sa cunoasca ordinea in care sursele aveau sa intre in sistem. Pentru acest test am pregatit 3 surse digitale, de la producatori diferiti, situate intr-un palier de pret si performanta aflat intre 5 sute si 8 mii euro.
      Am discutat cu cativa amici despre experiment. Dupa ce le-am oferit toate detaliile, acestea au fost de acord sa participe. Din pacate, o parte dintre cei care confirmasera initial nu au reusit sa ajunga, asa ca in ziua testului au ramas fix 3 samurai. Fiecare a primit pix si hartie pentru a evalua sunetul. Am ales cateva caracteristici considerate importante pentru definirea sunetului unui sistem si anume: dinamica, imagine stereo, rezolutie, focus, tranzienti, muzicalitate. Fiecare caracteristica urma sa primeasca note de la 1 la 10.
      Zona de ascultare a fost separata vizual de sistem, asa incat subiectii sa nu poata identifica schimbarile. Pentru a mentine focusul am folosit o singura melodie, un pasaj complex dintr-o opera celebra, cu o durata de 12 minute. Dupa ce am schimbat cele trei surse, am comparat notele celor implicati in test si am comentat din punct de vedere senzorial cele auzite. Doi dintre participanti au oferit note si concluzii conforme cu performanta surselor. Cel de al treilea a parut complet pe langa subiect. Din pacate samuraiul cu numarul trei a fost dezavantajat de pozitia de ascultare. Plasarea acestuia in spatiu nu a respectat una din regulile de baza ale experimentului. In aceste conditii era de asteptat sa apara o eroare.
      Concluzie
      Personal consider acest test o reusita. Rata de succes a fost de 66,66% si a demonstrat ca un creier antrenat poate sa identifice corect anumiti parametri calitativi ai sunetului.
       
       

    • De ceva vreme mă bântuia ideea trecerii în revistă a „ascultotecii” mele. Zis și făcut. Așa că, de circa șase luni tot ascult (sărind doar peste circa 10%) ceva CD-uri (prioritar), casete, viniluri, benzi de magnetofon și fișiere digitale. Sunt departe de a termina, dar cu CD-urile aproape că am terminat. Și, deoarece unele nu mai fuseseră ascultate de ani sau chiar decenii, tot reascultându-le, am avut multe surprize - unele plăcute până la entuziasmante, altele dezamăgitoare (dar foarte puține). Ambele categorii fiind legate atât de frumusețea/valoarea pieselor muzicale, cât și de calitatea interpretărilor sau a înregistrărilor aferente. Unele din ele au fost deja prezentate în micile mele notificări muzicale.
      De curând am avut o astfel de minunată surpriză cu unul din CD-uri, prin prisma tuturor celor trei criterii prezentate mai sus. Deoarece confesiunile mele pe teme muzicale au fost incluse cu precădere în miniseria de Interpretări de referință, respectiv în Lucrări instrumentale clasice mai puțin cunoscute eram în mare dilemă unde să-l prezint. Deoarece îmi place foarte mult lucrarea (și este cu adevărat mai puțin cunoscută pentru majoritatea melomanilor de pe-aici) și în aceeași măsură și interpretarea. Bașca faptul că mai suna și foarte bine, satisfăcând astfel și pretențiile marii majorități de colegi cu pretenții audiofile, că deh... suntem și pe un forum prioritar audiofil...(mrrrrcrrrr...etc.). Că altminteri nici n-aș fi îndrăznit să deschid gura... pardon, tastatura laptopului.
      Așadar - na belea ! - în care din cele două mari tematici să încadrez prezentarea acestui CD. Și, brusc, mi-a venit ideea să o bag - pardon, introduc - în această revistă, ale cărui uși mi-au fost deschise cu generozitate de conducerea forumului. Și în care îmi voi prezenta și pe viitor eventualele mele aprecieri de meloman învederat.

      Legat de topicul:
      Lucrări instrumentale clasice mai puțin cunoscute
      Voi spune câteva cuvinte legate de prezentarea autorului:
      • Serghei Ivanovici Taneev (Sergei/y Ivanovich Taneyev); 1856-1915
      Pentru detalii: https://en.wikipedia.org/wiki/Sergei_Taneyev#Music
      Valabil și pentru viitor: apelați cu încredere la link-urile legate de Free Encyclopedia Wikipedia. Ca regulă generală, tot ce este legat de muzica clasică (generic denumită așa - adică inclusiv medievală, barocă, romantică, etc.) sau de instrumentele utilizate în această muzică, este foarte bine și suficient de complet documentată. Eu apelez fără ezitare la această sursă de informații. Pentru cei mai comozi, neștiutori de engleză sau cu timp disponibil limitat, desprind de acolo câteva informații interesante sau amuzante, legate de Taneev.
      • Primul absolvent al Conservatorului din Moscova care primește medalia de aur atât pentru compoziție, cât și pentru interpretare la un instrument (pian);
      • Deși a fost un compozitor romantic, Taneev acorda mare importanță și era considerat un mare maestru al contrapunctului;
      • Prieten foarte bun cu Ceaikovski;
      • Ceaikovski (!!!) asculta cu sfințenie (și teamă totodată) părerile/criticile lui Taneev vizavi de propriile sale compoziții. Oricum este interesant și amuzant de parcurs paragraful legat de cei doi mari compozitori și buni prieteni;
      • Un critic respectat, a emis păreri (nu totdeauna favorabile, mai ales la început) referitor la compozitori de seamă ruși: Glazunov, Rimski-Korsakov, Borodin, Musorgski. Unele critice (la început), mai apoi laudative;
      • Crezul său componistic: creativitatea muzicală trebuie să fie atât deliberată, cât și intelectuală, cu o analiză teoretică preliminară și pregătirea materialelor tematice.
      • Compozițiile lui Taneev dezvăluie stăpânirea tehnicii de compoziție clasică, astfel încât stilul său ar putea fi considerat a reflecta orientarea europeană și mai ales cea germană a Conservatorului din Moscova, mai degrabă decât viziunea naționalistă a școlii ruse.
      • Lista compozițiilor lui Taneev: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_c ... ei_Taneyev
      Despre lucrare:
      • Trio pentru pian, vioară și violoncel în re major (D), op. 22
      Este considerată de unii ca fiind o lucrare foarte elocvent reprezentativă pentru individualitatea compozitorului.
      Trioul a fost dedicat compozitorului rus Aleksandr Grecianinov (Gretchaninov), considerat ca fiind pupilul atât al lui Taneev, cât și al lui Rimski-Korsakov.
      Lucrarea are patru părți. Nu voi insista pe particularitățile aparținând tehnicii componistice din următoarele motive:
      - nu sunt un absolvent al vreunei secții a Consevatorului, fie ea de compoziție, interpretare instrumentală, muzicologie/teoria sau istoria muzicii, pedagogie;
      - nu cred că ar interesa pe colegii noștri de forum. Între noi fie spus (bine că nu ne aude/citește altcineva), cu foarte rare excepții, nici ei nu au astfel de studii de profil, așadar... Mi-ar fi tare ușor să fac copy-paste după materiale „de specialitate” de pe internet sau din cărți/manuale referitoare la această lucrare, dar nu știu zău la ce-ar folosi să reproduc papagalicește aceste vorbe... Doar așa, ca să impresionez, aburindu-vă cu „vasta mea cultură” și cu expresii emfatice, declarative și pretențioase și ca să isc reacții de genul „ia uite neicusorule (vorba lui nenea Iancu) ce de mai știe ăsta, se vede că e om citit”...etc. De fapt, din dorința de documentare, chiar găsisem astfel de materiale, la care am renunțat instantaneu... Mamă, Doamne, și ce formulări bombastice și nebuloase descoperisem. La unele trebuia să mă uit în DEX ca să înțeleg mai bine sensul metaforei...și chiar și-așa era cam abscon(x)s sensul...
      - nu acesta este scopul unui astfel de articol.
      Asta nu mă împiedică să rostesc și eu, ca un meloman amator de muzică de cameră, câteva impresii :
      - întâi unele legate de compoziții camerale (în general) ce conțin instrumente cu sonorități/timbruri diversificate. Începând cu clasicul trio vioară-pian-violoncel, ce este printre genurile mele de muzichie (ca să evit cacofonia inerentă) camerală (și nu doar camerală) favorite. Datorită acestor sonorități tonale și timbrale radical diferite au o capacitate de exprimare foarte „acoperitoare” din punct de vedere emoțional. Bașca faptul că reușesc să-ți (men)țină atenția permanent trează. Bineînțeles, cu condiția să agreezi minimal acest gen de muzică;
      - lucrarea menționată are o diversitate cu adevărat impresionantă de teme/motive muzicale, fiind o dovadă convingătoare despre inventivitatea creatoare a autorului;
      - prezintă o îmbinare neașteptat de unitară între un lirism tipic romantic cu un stil energic, ce abundă în alternanțe și ruperi de ritm surprinzătoare;
      - deși compusă la maturitate debordează de optimism tineresc, mergând uneori până la un stil adesea chiar jucăuș;
      - există armonizare și dialog permanent între cele trei instrumente, nu se întâmplă ca la unele compoziții unde un anume instrument ține line principală, aici își preiau din mers rolul de ghid muzical;
      - stil maiestuos și energic, trimițându-ne uneori cu gândul la vulcanismul unui Beethoven, fără nici o altă asemănare;
      - lirismul prezent permanent este uneori de un dramatism foarte pronunțat.

      Legat de topicul:
      Interpretări de referință - ep. 19
      Așa cum am mai menționat, voi menționa permanent următorul motto:

      Disclaimer motto
      Precizez că prezenta interpretare nu reprezintă referința „supremă... nr. 1”. Nu neagă existența unor alte interpretări ce pot fi considerate superioare de unii critici sau melomani.
      De asemenea - nu neagă existența altor interpretări, care, deși ar putea fi considerate de către unii critici sau melomani ca fiind chiar ușor inferioare celei prezentate, pot fi totuși încadrate și ele justificat în categoria „referință”.
      Câteva cuvinte și despre minunata interpretare conferită acestui trio de către :
      • Trio Borodin: Vioară - Rostislav Dubinski, Pian - Liuba Edlina, Violoncel - Yuli Turovsky
      https://en.wikipedia.org/wiki/Borodin_Trio
      Din acest link menționez doar afirmația conform căreia acest trio era unul din cele mai apreciate triouri ale vremii.
      Referitor la prestația lor de pe acest disc pot la rândul meu să subscriu fără rezerve la această apreciere, adăugând că nu doar comparativ cu triorile contemporane lor, ci unul din cele mai bune audiate de mine.
      Poate și faptul că au editat multe discuri la apreciata casă Chandos, sugerează ceva în acest sens.
      Oricum, dialogurile exemplare din acest trio, valoarea individuală a celor trei, precum și omogenitatea colaborării lor sunt exemplare și ilustrează foarte bine mesajul muzical al autorului.

      Nu puteam să nu zic măcar două vorbe despre sunet... Este foarte aerisit, de o claritate de invidiat. De apreciat și spațialitatea excelentă și foarte bine focalizată a celor trei instrumente. Toate acestea - tipice pentru Chandos.
      • Ediție Chandos -1988
       

×